Trouble bipolaire- romain en serie 1- Contu Aurel

Tulburare bipolară- roman foileton

(bilingv – român-francez)

Prima zi – Prolog

Dimineața îmi place să lenevesc în pat cu ochii deschiși. Nu mă grăbesc, fiindcă nu am niciun motiv. Niciodată n-am fost mai liber ca acum. Nu am o slujbă, o prietena, o mașină, cu alte cuvinte, nimic care ar putea crea pentru mine o obligație. În plus, medicul meu psihiatru, Julien, susține că nu sunt răspunzător de faptele mele, ceea ce este foarte reconfortant.Sunt liber ca o pasăre a cerului. E adevărat că am uneori probleme cu poliția, dar îl sun de fiecare dată la telefon pe Julien, care rezolvă totul. Ultima dată, de exemplu, m-am supărat din cauza unei femei cu pantofi roșii. Culoarea roșie mă înnebunește! Iar ea purta pantofi roșii ca și cum nu ar fi existat niciodată alte culori. Am întrebat-o dacă nu putea cumpăra altă culoare, nimic altceva, dar ea a sunat la poliție. Ca toate femeile! Adevărul este că îmi place să ucid, cu sânge rece, fluturi, pisici, câini, chiar și oameni (un instinct pe care nu îl pot controla). Julien crede că sunt un pericol public în aceste momente și că trebuie să fiu însoțit permanent. Nu am omorât pe nimeni  încă, dar acest gând mă urmărește. În linii mari, sunt bine.

Astăzi, trebuie să mă duc la clinica privată de psihiatrie a doamne Adélaïde. Este o prietenă a lui Julian. Clinica nu este departe de casa mea, așa că ajung repede. Apăs butonul soneriei până când văd o femeie foarte atractivă care deschide ușa și mă privește cu ochii mari.

– Pe cine căutați.

– Pe doamna Adelaide, vă rog!

– Eu sunt. Cu ce pot să vă ajut?

– Domnul Julien m-a trimis!

– Da, zice ea, îmi amintesc. Presupun că sunteți Virgil? Ați decis câte sesiuni de terapie doriți?

– Până la vindecare.

– Ați luat în considerare tariful?

– Desigur, nu am nicio obiecție.

– Atunci, poftiți! Începem chiar de acum!

Vrea să mă dezbrac și să mă culc pe o canapea.

– De tot? o întreb.

– Da, vreau o examinare amănunțită pentru a afla ce tratament vă prescriu!

Nu comentez, mă dezbrac și mă culc pe canapea. Doamna Adelaide mă conectează la mai multe dispozitive, mă caută cu răbdare, fără să spună un cuvânt, apoi dă verdictul.

– Fizic, toate bune, chiar foarte bune! Nici psihic, nu stai prea rău!

– Mulțumesc lui Dumnezeu!

– Mai avem încă un lucru de clarificat: vii aici în fiecare zi sau stai la clinică?

Sunt o persoană ordonată și scrupuloasă, dependentă de obiceiuri mărunte, adesea ridicole, precum marea masă a omenirii, de altfel. Ceea ce mă deosebește, rezumat într-o singură propoziție, sunt crizele depresive, urmate de exaltări patologice, maniacale, dincolo de orice limită, alternând continuu, episoade greu de gestionat, cu efecte dramatice în plan personal. Ca om, sunt mai familiar decât ar trebui să fiu, nu respect nici o regulă de conviețuire și nu fac nimic până la sfârșit. Mai mult, nu pot dormi noaptea, nu am poftă de mâncare, sunt obosit și stresat. Îi spun toate astea doamnei Adélaïde și apreciez expresia de compasiune sinceră de  pe fața ei.

– Știu, zice,  de aceea vă rog să vă duceți în camera 19 și să dormiți puțin! Sunteți extrem de agitat!

Trouble bipolaire- romain en serie

(bilingue – roumain-français)

Premier jour – Prologue

Au matin, j’aime m’attarder au lit les yeux ouverts. Je ne suis pas pressé parce que je n’ai aucune raison. Je n’ai jamais été plus libre comme maintenant. Je n’ai pas de travail, de petite amie, de voiture, autrement dit, rien qui pourrait créer pour moi une obligation. De plus, mon psychiatre, Julien, dit que je ne suis pas responsable de mes actes, ce qui est très assurant. Je suis libre comme un oiseau du ciel. C’est vrai que j’ai quelques-uns problèmes  avec la Police, parfois, mais  je l’appelle au phone chaque fois Julien, qui résout tout. La dernière fois, par exemple, je me suis énervé en raison d’une femme avec des chaussures rouges .  La couleur rouge me rend fou! Et elle portait des chaussures rouges comme si il n’avait jamais existé d’autres couleurs. Je lui ai demandé si elle ne pouvait pas acheter une autre couleur, rien d’autre, mais elle a appelé la police. Comme toutes les femmes ! La vérité est que j’aime tuer, avec le sang froid, les papillons, les chats, les chiens, même les gens (un instinct qui je ne peux pas contrôler). Julien pense que je suis un danger public dans ces moments-là et que je dois être accompagné en mode permanence. Je n’ai encore tué personne, mais cette pensée me suit. Dans l’ensemble, je vais bien.

Aujourd’hui, je dois me rendre à la clinique psychiatrique privée de Mme Adélaïde. C’est une amie de Julien. La clinique n’est pas loin de chez moi, donc j’arrive vite. Je presse sur le bouton de lacloche jusqu’à ce que je voie une femme très séduisante qui ouvre la porte et me regarde avec de grands yeux.

• – Qui cherchez-vous?

– Mme Adélaïde, s’il vous plaît!

– C’est moi. De quele maniere puis-je vous aider?

– M. Julien m’a envoyé !

– Oui, dit-elle, je m’en souviens. Je suppose que tu es Virgil? Avez-vous décidé combien de séances de thérapie souhaitiez-vous?

– Jusqu’à la guérison.

– Avez-vous considéré le tarif?

– Bien sûr, je n’ai aucune objection.

– Alors viens! Nous commençons maintenant!

Elle veut qui je me déshabille et m’étende  sur un canapé.

– De tout ? je lui demande.

– Oui, Je veux un examen approfondi pour savoir quel  traitement dois-je vous prescrire !

Je ne commente pas, je me déshabille et me couche sur le canapé. Mme Adélaïde me connecte à plusieurs appareils, me cherche avec patience, sans dire un mot, puis donne le verdict.

– Physiquement, tout bien, même très bien! Ni psychique, vous ne restez pas trop mal!

–  Dieu merci !

– Nous avons encore une chose à clarifier: vous venez ici tous les jours ou restez à la clinique?

Je suis une personne ordonnée et scrupuleuse, dépendant de petites habitudes, souvent ridicules, comme la grande masse de l’humanité. Ce qui me distingue, résumés en une phrase, ce sont les crises dépressives, suivies d’exaltations pathologiques, maniaques, au-delà de toute limite, alternant continuellement, des épisodes difficiles à gérer, avec des effets dramatiques sur un  plan personnel.  En tant qu’homme, je suis plus familier que je  devrais l’être, je ne respecte aucune règle de la cohabitation et ne fais rien jusqu’à la fin. De plus, je ne peux pas dormir la nuit, je n’ai pas d’appétit, je suis fatiguée et stressée. Je dis tout cela à Mme Adélaïde et j’apprécie l’expression de sa compassion sincère sur son visage.

– Je sais, elle dit, c’est pourquoi je vous demande d’aller dans la chambre 19 et de dormir un peu ! Vous êtes extrêmement agité !